Robotul Minerva ca: 
În fiecare săptămână, Dominique Moïsi, consilier geopolitic al Institutului Montaigne, își împărtășește părerile despre problemele politice majore care modelează știrile internaționale. Luni, i-a adus un omagiu special lui Henry Kissinger, cu ocazia centenarului fostului secretar de stat al Statelor Unite.
Cunoscutul politolog american Henry Alfred Kissinger, cel de-al 56-lea secretar de stat american (1973-1977), laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1973, a împlinit pe 27 mai 100 de ani (vezi mai biografia sa). A fost sărbătorit de elita americană la Economic Club of New York.
Dominique Moïsi scrie: “Primele mele contacte – prin scrisoare – cu „diplomatul secolului” datează din toamna anului 1971. Pe când eram bursier Sachs la Universitatea Harvard, profesorul meu, Raymond Aron, mi-a scris o scrisoare de prezentare pentru bărbatul care era atunci Consilier pentru securitate națională al președintelui Nixon. Scrisoarea lui Aron a meritat tot. Kissinger mă invitase să mă întâlnesc cu el la Washington, înainte de a anula întâlnirea, din cauza „obstacolelor de ultimă oră”. Am aflat mai târziu că aceste obstacole nu au fost nimic mai puțin decât călătoriile sale de pregătire pentru deschiderea către China.
În cele cinci decenii de la acel prim contact, l-am întâlnit cu Kissinger în mod regulat, la Comisia Trilaterală, la Bilderberg, la Forumul de la Davos sau, mai personal, la casa lui din New York. Ca tânăr student la relații internaționale, fusesem fascinat de lectura a ceea ce urma să fie teza lui de doctorat despre Congresul de la Viena: „O lume restaurată”.
Kissinger şi-a prezent în această lucrare fascinația sa pentru marii diplomați care, de la austriacul Metternich la britanicul Castlereagh, au modelat istoria Europei. Este clar că a visat să se alăture clubului lor în Hall of Fame al diplomației mondiale. A avut ambiția de a-și „civiliza” țara adoptivă, prin introducerea subtilităților diplomației Vechiului Regim? Totuși, din Asia până în America Latină, în lupta sa împotriva comunismului, nu a fost mai aproape de „Carry the big stick” al lui Theodore Roosevelt decât de echilibrul european à la Bismarck?
„Sindromul Stockholm”
Relația noastră a fost întotdeauna complexă. A simțit că sunt mai „liberal” decât el în sensul anglo-saxon al termenului, până în punctul în care mi-a declarat într-o zi, luându-mă în brațe, că trebuie să fie o victimă a „sindromului Stockholm” , această relație surprinzătoare de afectivitate care se țese uneori între un ostatic și victima sa.
Tactil și fermecător, Kissinger a fost atât cel mai intelectual, cât și cel mai politic dintre diplomați. În 1977, în numele lui Raymond Aron, l-am invitat la un colocviu la Paris despre „leninism” pentru aniversarea a 60 de ani de la Revoluția din octombrie. Intrând în Maison des sciences de l’homme unde se ţinea şedinţa, se grăbise, ca un politician de campanie, să dea mâna cu toţi cei prezenţi, începând cu portarul clădirii. Kissinger știa să flateze. Și nimeni nu a rămas insensibil la complimentele lui. Raymond Aron a fost mândru să-mi arate dedicațiile „Maestrului meu” pe care „discipolul său admirativ” nu a omis să i le adreseze cu ocazia lansării lucrărilor sale. Mi le-a citit cu o anumită durere în inimă, de parcă ar fi fost conștient de distanța care exista între actorul mondial care devenise Kissinger și cel care nu era decât „Spectatorul devotat”.
Hubert Védrine, cel mai „kissingerian” dintre miniștrii de externe francezi, a fost și el deosebit de mulțumit de complimentele pe care bătrânul înțelept i le putea face. Jocul cu emoțiile lui pentru a le capta pe cele ale celuilalt a fost unul dintre marile puncte forte ale lui Kissinger. Am luat prânzul cu el la Paris, în septembrie 1995, la câteva zile după moartea tatălui meu, care a coincis, nu știam, cu moartea propriului său tată. Am plâns câteva clipe unul în brațele celuilalt.
Deschiderea către China
Marea sa lucrare, pe care a împărţit-o cu Richard Nixon, a fost, desigur, deschiderea către China. Și chiar și astăzi, în interviurile pe care le acordă presei despre „Cum să eviți al Treilea Război Mondial”, simțim aproape la fel de mult dorința lui de a-și păstra „frumoasa operă” cât și preocuparea de a salva omenirea de ea însăşi. Cu cât Kissinger a căpătat mai mult înfățișarea unui Buddha bătrân, cu atât chinezii i-au flatat ego-ul și cu atât mai mult a considerat că este misiunea lui să împiedice să se lărgească prea mult decalajul dintre cei doi giganți ai lumii.
Cea mai mare slăbiciune a lui a fost, fără îndoială, dorința lui de a rămâne mereu cât mai aproape de putere și de cei care au întruchipat-o. În Statele Unite și în întreaga lume. Era clar că pentru un om fascinat de diplomația Vechiului Regim, considerentele democratice nu erau o prioritate. Oare oamenii, din cauza pasiunilor şi excesele lor, de la Allende din Chile până la manifestanții din Piața Tian’anmen, nu au fost un factor de dezordine și deci de risc?
În 2017, în timpul unei întâlniri în clubul său din New York, a vrut să mă liniștească despre noul președinte american. “Trump este cu siguranță imprevizibil”, mi-a spus, adăugând: “Dar nu este un ideolog. Nu crede în nimic în afară de el însuși”. Cu trei ani mai devreme, în 2014, după capturarea Crimeei de către ruși, cuvintele lui au fost liniștitoare. „Alternativele la Putin sunt mult mai îngrijorătoare decât el”, mi-a spus. Un discurs pe care nu-l mai ține din 24 februarie 2022.
Cheia longevității sale
De-a lungul timpului, preocuparea lui pentru viitorul Statului Israel a crescut, de parcă, la fel ca Raymond Aron, a devenit „mai evreu” pe măsură ce a îmbătrânit. Am fost prezent la Ierusalim în 2012 când a primit „Premiul Președintelui” de la Shimon Peres. Discursul său de atunci s-a încheiat cu un avertisment voalat. Ar putea Israelul să supraviețuiască pe termen lung dacă s-ar vedea mai mare decât era cu adevărat? Problema palestiniană l-a obsedat mai mult decât a lăsat să se vadă.
A rămâne în centrul atenției mondiale timp de o sută de ani rămâne priceperea remarcabilă a unui om care știe că aureola de lumină pe care o menține în jurul persoanei sale este cheia longevității sale.
Erou complex, Kissinger va rămâne în istorie ca una dintre cele mai perfecte întrupări ale visului american: un imigrant evreu german care, prin inteligență și voință, a devenit „Prințul diplomaților”. Un om care s-a dovedit incapabil să oprească declinul Americii, cu excepția cazului în care, prin cinismul său absolut, a contribuit la accelerarea ritmului căderii acesteia”.
Cunoscutul politolog american Henry Alfred Kissinger, cel de-al 56-lea secretar de stat american (1973-1977), laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1973, s-a născut la Fuerth, în Germania, pe 27 mai 1923, conform site-ului https://www.nobelprize.org/.
A emigrat în Statele Unite în 1938 şi a devenit cetăţean american în iunie 1943. A primit diploma de BA Summa Cum Laude la Harvard College în 1950 şi diplomele de master şi doctorat la Universitatea Harvard în 1952 şi, respectiv, 1954.
Din 1954 până în 1971 a fost membru al Universităţii Harvard, atât la Departamentul de Guvernare, cât şi la Centrul pentru Afaceri Internaţionale. A fost director asociat al Centrului din 1957 până în 1960. A ocupat funcţia de director de Studii, Arme Nucleare şi Politică Externă, pentru Consiliul Relaţiilor Externe din 1955 până în 1956; director al Proiectului de Studii Speciale pentru Fondul Rockefeller Brothers (1956-1958); director al Seminarului Internaţional de la Harvard (1951-1971) şi director al Programului de Studii de Apărare Harvard (1958-1971).
În 1968, preşedintele ales Richard Nixon l-a ales pe Kissinger consilier pe probleme de securitate naţională. A fost numit secretar de stat de către acelaşi preşedinte şi a ocupat această funcţie în perioada 23 septembrie 1973 – 20 ianuarie 1977. După scandalul Watergate, din august 1974, care l-a determinat pe preşedintele Nixon să demisioneze, Kissinger şi-a menţinut poziţia de secretar de stat şi în timpul preşedintelui Gerald Ford. Kissinger şi Ford au lucrat împreună, pentru a continua politicile puse în aplicare de Nixon şi Kissinger anterior, legate de de politica de destindere cu Uniunea Sovietică, de stabilirea de relaţii cu Republica Populară Chineză şi de negocierile în Orientul Mijlociu, potrivit site-ului https://history.state.gov/
Din 1943 până în 1946, Kissinger a servit în U.S. Army Counter Intelligence Corps şi din 1946 până în 1949 a fost căpitan în Rezerva de Informaţii Militare. În 1973 a primit Premiul Nobel pentru Pace, pentru că a negociat împreună cu omologul său vietnamez, Le Duc Tho (care însă l-a refuzat), o încetare a focului în Vietnam în acest an, mai notează site-ul https://www.nobelprize.org/.
Tot în 1973, Kissinger a negociat sfârşitul Războiului de Yom Kippur, început prin invazia peninsulei Sinai de către Egipt şi a platoului Golan de către Siria, menţionează site-ul https://history.state.gov.
De asemenea, Kissinger a jucat un rol major relevant în negocierile care au condus la Acordul de la Helsinki din august 1975, semnat de 35 de ţări, care abordează multe probleme ce promiteau îmbunătăţirea relaţiilor dintre Est şi Vest. În septembrie 1975, Kissinger a contribuit la încheierea unui al doilea acord de retragere între Egipt şi Israel, care a apropiat ambele ţări de un acord de pace.
Între 1984 şi 1990 a fost membru al Consiliului Consultativ al Preşedintelui pentru Informaţii Externe. În perioada 1986-1988 a fost membru al Comisiei pentru strategie integrată pe termen lung a Consiliului Naţional de Securitate şi Departamentului Apărării. A fost membru al Comitetului pentru Politica de Apărare în perioada 2001-2020 şi, din nou, începând cu noiembrie 2021, notează site-ul https://www.henryakissinger.com/.
După ce a părăsit serviciul guvernamental, a fondat Kissinger Associates, o companie internaţională de consultanţă, al cărei preşedinte este.
A fost consultant la Departamentul de Stat (1965-1968), Agenţia Statelor Unite pentru Controlul Armelor şi Dezarmare (1961-1968), Rand Corporation (1961-1968), Consiliul de Securitate Naţională (1961-1962), Evaluarea sistemelor de arme. Grupul şefilor de stat major comun (1959-1960), Consiliul de coordonare a operaţiunilor (1955), directorul Consiliului de strategie psihologică (1952), biroul de cercetare operaţională (1951) şi preşedintele Comisiei naţionale bipartizane pentru America Centrală (1983-1983), mai scrie site-ul https://www.nobelprize.org/.
A scris numeroase cărţi şi articole despre politica externă a Statelor Unite, afacerile internaţionale şi diplomaţie, primind premii precum: Guggenheim Fellowship (1965-1966), Premiul Woodrow Wilson pentru cea mai bună carte în domeniile guvernării, politicii şi afacerilor internaţionale (1958), Premiul American Institute for Public Service (1973), Premiul Theodore Roosevelt al Asociaţiei Internaţionale a Platformei (1973), Medalia Veteranilor din războaiele străine Dwight D. Eisenhower Distinguished Service (1973), Premiul Hope pentru înţelegere internaţională (1973), Medalia Prezidenţială a Libertăţii (1977) şi Medalia Libertăţii ( 1986).
Printre volumele publicate, se numără: “A World Restored: Castlereagh, Metternich and the Restoration of Peace, 1812-1822” (1957); “Nuclear Weapons and Foreign Policy” (1957); “The Necessity for Choice: Prospects of American Foreign Policy” (1961); “American Foreign Policy, Three Essays” (1969); “White House Years” (1979); “Years of Upheaval” (1982); “Diplomacy” (1994); “Years of Renewal” (1999); “Does America Need a Foreign Policy?: Toward a Diplomacy for the 21st Century” (2001); “On China” (2011); “World Order” (2014); “The Meaning of History: Reflections on Spengler, Toynbee, and Kant” (2021); “The Age of AI: And Our Human Future” (2021, co-authored with Eric Schmidt and Daniel Huttenlocher); “Leadership: Six Studies in World Strategy” (2022), precizează site-ul https://www.henryakissinger.com/.
Mai sus regasiți o reprezentare vizuală a conținutului articolului, o clasificare automată și un sumar al acestuia! Preluarea informațiilor urmăreste promovarea și facilitarea accesului la informație, cu respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, conform cu termenii și condițiile sursei (financialintelligence.ro).
