4.1 C
București
miercuri, noiembrie 30, 2022

Analize și Trenduri – Opinie Ştefan Jicol: A fi sau a nu fi în Schengen – Sinteza

4 min read (textul complet), articol clasificat de Robotul Minerva ca: Profilare

Creați-vă propriul

dashboard de știri

informația - cheie, 24/7

100+

FLUXURI

Free

Parcurgi informația mai rapid!

Acoperi top 100 surse externe!

Publicat de

Articole din aceeași sursa

- Advertisement -cresterea vanzarilor

Sumarizare automata

Acest Consiliu se va reuni pe 25 noiembrie într-o ședință pregătitoare a unei reuniuni foarte importante din 8-9 decembrie 2022 și va analiza situația unor state ca Bulgaria, Croația și România care doresc să adere la Spațiul Schengen...

În ceea ce privește România, deși ar fi trebuit să facă parte din Spațiul Schengen încă din anul 2011, conform Tratatului de la Maastricht de înființare a UE, aceasta a făcut obiectul unor dispute în toate reuniunile JAI din anii trecuți.

Românii, așa cum ironiza situația și Caragiale cu geniul său în urmă cu un secol, prin personajul său reprezentativ Farfuridi din “O Scrisoare Pierdută”, ar vrea instituții, securitate și prosperitate occidentală, dar fără să schimbe nimic (,, – Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale…” Ion Luca Caragiale, O Scrisoare Pierdută, anul 1884).

Dilema prințului Hamlet, din celebra tragedie a lui William Shakespeare cu același nume, se regăsește astăzi pe agenda de lucru a Consiliului de Justiție și Afaceri Interne (JAI) format din miniștri justiției și ai afacerilor interne din toate statele membre ale UE. Acest Consiliu se va reuni pe 25 noiembrie într-o ședință pregătitoare a unei reuniuni foarte importante din 8-9 decembrie 2022 și va analiza situația unor state ca Bulgaria, Croația și România care doresc să adere la Spațiul Schengen. În această reuniune JAI, ca regulă, deciziile se iau doar în urma unui consens, orice vot împotrivă fiind unul de veto și are ca rezultat implicit respingerea extinderii. În epilogul operei Hamlet, Shakespeare ne spune că nehotărârea prințului de a lua o decizie radicală, ce ar fi trebuit să fie una dreaptă, nepedepsindu-l din milă pe cel care încălcase legile, a dus la dispariția sa și a întregii familii regale.

În ceea ce privește România, deși ar fi trebuit să facă parte din Spațiul Schengen încă din anul 2011, conform Tratatului de la Maastricht de înființare a UE, aceasta a făcut obiectul unor dispute în toate reuniunile JAI din anii trecuți. Voturile împotrivă s-au dat, în special, din teama legitimă a unor state pentru slaba supraveghere a frontierelor spațiului românesc, nivelul foarte periculos al corupției la toate nivelurile și pentru lacunele în domeniul reformelor din justiție. De regulă, atât Germania, Finlanda, cât și Austria și Olanda, în opoziția lor permanentă și explicită, au invocat mereu aceleși temeri. Acestea s-au referit permanent la o corupție uriașă a Bucureștilor, care urmeză în cutume un model tradițional oriental, coroborată cu un comportament  antiinstituțional și antioccidental, ce ar putea contamina și buna funcționare a statelor lor. Desigur, este recunoscut faptul că și Occidentul are corupția sa, dar situația României este incomparabilă cu restul UE, fapt relevat de toate analizele și studiile stiințifice (Transparency Internațional; http://www.transparency.org.ro/ ).

Problema spațiului românesc în ceea ce privește corupția și nerespectarea legilor occidentale nu este însă nici nouă și nici surprinzătoare. Această zonă cu vechi statut de “no man’s land” între imperii, care a stat 500 de ani sub influența cultural-administrativă orientală, prin dominația otomană, s-a dovedit adesea a fi incompatibilă cu regulile și legile occidentale. Prin pacea dintre Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, încheiată prin Tratatul de la Passarowitz din 1718, austriecii au preluat de la turci întreaga Oltenie ce aparținuse până atunci Valahiei (veche denumire a României) cu capitala la București. Avansul austriac spre Balcani părea un succes.

Dar legile moderne ale Vienei, de înaltă inspirație occidentală, cu instituții riguros funcționale, unități de măsură standardizate și comerț modern, evidențe stricte ale populației și justiție funcțională, cu ceasul public din centrul burgului (orașului) nu au putut fi implementate sub nici o formă în Oltenia de acum 3 secole. Corupția era în acest spațiu și atunci atât de mare, ca model cultural tentant și ușor de urmat pentru mulți funcționari imperiali, în noua achiziție teritorială austriacă, încât, prin contagiune, întregul imperiu Habsburgic a început să se resimtă și chiar să se destrame. Despre împăratul Austriei de atunci, Carol al VI-lea de Habsburg, care a avut ca titlu și pe cel de Suveran al Olteniei, se spune că a decedat la doar 55 de ani, din cauza unor complicații gastrice, pe fondul supărărilor cumulate la fiecare raport venit din noul său domeniu din dreapta Oltului, imposibil de gestionat.  La doar 21 de ani după anexarea Olteniei, austriecii au părăsit de nevoie zona contaminată de corupție și au cedat-o înapoi, gratuit, otomanilor. Dar nici Istambulul nu a mai vrut atunci să preia acest spațiu haotic, pentru că realizase că acesta doar îi consuma resursele strânse din vastul Imperiu Otoman ce se întindea din Yemen până în Crimeea și din Algeria până la Volga.  Prin Pacea de la Belgrad din 1739, sultanul Mahmud I a acceptat cu greu Oltenia, doar cu condiția preluării și a Belgradului cu partea de Nord a Serbiei.

Problema importului formelor occidentale peste fondul tradiţional oriental românesc, cu incompatibilitatea și coruperea lor inerentă, a făcut obiectul de studiu pentru  numeroși savanți din acest spațiu geografic. De la Ion Heliade Rădulescu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Alecu Russo, Gheorghe Barițiu, Ion Ghica, Bogdan Petriceicu Hașdeu, până la Eugen Lovinescu, părerea unanimă a fost că implementarea formelor occidentale (legislative, culturale, religioase sau economice) este sortită aici eșecului, pentru că fondul ancestral românesc se opune schimbărilor de orice fel.  Chiar și efortul imens al Franței conduse de Împăratul Napoleon al III-lea, de a instituționaliza în secolul XIX spațiul românesc, cu aducerea de savanți și legi occidentale, avea să aibă aici efecte foarte palide. Europa trebuia să mai aștepte!

Iată-ne în secolul XXI într-o nouă încercare cu obiective civilizatoare!

Libera circulație fără niciun fel de restricții în interiorul spațiului european este unul dintre pilonii fundamentali, cu dimensiune filozofică și instituțională, ai uniunii politice și economice pentru toți cei 450 de milioane de cetățeni ai Uniunii Europene. Pentru a atinge acest punct programatic foarte important al funcționării unui spațiu ideatic UE, pe 14 iunie 1985, în mica localitate luxemburheză Schengen, s-a semnat un prim acord de liberă circulație fără control vamal. Acesta avea să fie pus în practică abia zece ani mai târziu, pe 26 martie 1995, printr-o inițiativă comună  de deschidere a frontierelor între Belgia, Franța, Germania, Luxemburg, Țările de Jos, Spania și Portugalia.  De atunci, la spațiul denumit generic Schengen au aderat majoritatea statelor din componența UE, plus Elveția, Islanda, Norvegia și Liechtenstein care nu sunt membre ale Uniunii Europene. De fapt, această zonă selectă clădită prin eforturi de mii de ani reprezintă o foarte prosperă parte a lumii, cu domnia legii unitare și a statului de drept, cu cetățeanul ca subiect moral așezat în centrul oricărei construcții. Spațiul Schengen are un produs intern brut nominal de peste 19 trilioane de dolari SUA, adică aproape un sfert din PIB-ul global, acoperind doar 7% din populația lumii. Spațiul are o bază comună constituțională și juridică, precum și un sistem performant de valori înspirat din cultura occidentală.

România, deși este membră a UE din 1 ianuarie 2007, nu face încă parte din Spațiul Schengen, pentru că nu întrunește condițiile de control vamal, nivel scăzut al corupției și de funcționare corectă a sistemului juridic.

Primirea României în Schengen, deși ar părea, nu se reduce doar la frontiere, controlul și libera circulație a românilor prin Europa, ci ar trebui să fie expresia unei compatibilizări pe multiple aspecte cu Occidentul, care pe moment are carențe mari. Românii, prin cutumele lor orientale, prin critica socială modestă sau prin cea adusă liderilor, nu sunt dispuși să facă concesii regulilor occidentale și nici să renunțe la corupție.

Părem o generație lipsită de performanțe, cu o clasă politică pe măsură, care reflectă perfect modestia în pretenții a celor care o selectează, o votează sau o încurajează să meargă pe același drum spre nimic. Cel puțin de 30 de ani, mulțumiți cu un mediu promiscuu clădit pe o datorie publică expansivă, nu excelăm în nimic, nici măcar în sport, educație, inventică sau în sectoare industriale tradiționale. Nici nu se mai pune problema unor performanțe în administrarea treburilor publice, nu avem elite veritabile, nu avem consecvență în a respecta statul de drept sau în a gestiona dreptatea. În acest context, noi toți, alături de o clasă politică foarte reprezentativă și abilă în a mima utilitatea publică, ne căutăm iluzii cu care să ne cosmetizăm blocajul. Orice reper, cât de mic, cu care ne-am putea făli sau cu care am putea marca istoric momentul, este căutat cu obstinație. Din acest motiv extinderea Spațiului Schengen peste România poate fi considerat un succes mult așteptat, deși această aderare nu ne ajută foarte mult pentru că avem un retard de fond.

Societatea românească a ajuns într-un asemenea punct de inflexiune minimă, cu o atât de adâncă criză acută de valori și elite, încât nimeni aici nu mai are legitimitatea sau credibilitatea de a face o reformă politică sau măcar una mental socială pentru a ne merita “Schengenul”. Aici toți ne știm între noi cât suntem de corupți, cum să ne furăm căciula unul altuia, cum suntem complici în a mima occidentalizarea, tânjind de fapt după Orient.

Privind retrospectiv ultimele decenii, observăm că cetățenii români, întrebați de sociologi,  își exprimă invariabil nemulțumirea pentru instituțiile statului și neîncrederea în viitor. Românii, așa cum ironiza situația și Caragiale cu geniul său în urmă cu un secol, prin personajul său reprezentativ Farfuridi din “O Scrisoare Pierdută”, ar vrea instituții, securitate și prosperitate occidentală, dar fără să schimbe nimic (,, – Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale… Ion Luca Caragiale, O Scrisoare Pierdută, anul 1884).

De fapt, ca numitor comun al ultimilor 30 de ani, singurul aspect pozitiv, foarte vizibil, este ajutorul constant financiar și normativ oferit parcă inutil de Uniunea Europeană, în contra blocajului mental al spațiului românesc care refuză sistematic orice fel de reformă. Astfel, nu este exclus ca “Hamlet” din JAI, în ciuda propagandei insistente dinspre Est care spune obsesiv că România este marginalizată de UE, să nu aibă milă de București și să ne mai lase să mai asteptăm extinderea Spațiului Schengen.

 

Mai sus regasiți o reprezentare vizuală a conținutului articolului, o clasificare automată și un sumar al acestuia! Preluarea informațiilor urmăreste promovarea și facilitarea accesului la informație, cu respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, conform cu termenii și condițiile sursei (financialintelligence.ro).

Accesați aici articolul integral !

Fluxuri de știri

Articole recomandate

- Advertisement -dezvoltare afacere

Ultimele articole

Alege-ți fluxurile de informații!

Gratis!

 + Promovează-ți compania și oferta sa!