0.3 C
București
joi, februarie 6, 2025

Analize și Trenduri – Rolul statului în reformarea domeniului serviciilor financiar-bancare (opinie Paul Costea) – Sinteza

1 min read (textul complet), articol clasificat de Robotul Minerva ca: In prelucrare

Creați-vă propriul

dashboard de știri

informația - cheie, 24/7

100+

FLUXURI

Free

Parcurgi informația mai rapid!

Acoperi top 100 surse externe!

Publicat de

Articole din aceeași sursa

- Advertisement -cresterea vanzarilor

O reformă a practicilor de raportare în domeniul serviciilor financiar-bancare reprezintă o provocare complexă și urgentă în contextul actual al unei instabilități economice globale, afectată de crize repetate și din ce în ce mai grave. Într-un astfel de proces de transformare, este crucial să identificăm cine ar trebui să își asume responsabilitatea de a iniția

O reformă a practicilor de raportare în domeniul serviciilor financiar-bancare reprezintă o provocare complexă și urgentă în contextul actual al unei instabilități economice globale, afectată de crize repetate și din ce în ce mai grave. Într-un astfel de proces de transformare, este crucial să identificăm cine ar trebui să își asume responsabilitatea de a iniția și implementa o astfel de reformă – este posibil ca statul să fie acela?

Atâta vreme cât statul este cel care intervine în gestionarea consecințelor generate de crizele financiare, rezultă că ar trebui să aibă un interes mai mult decât legitim în a înțelege mai bine felul în care instituțiile financiare operează și de a avea acces la pârghii de prevenire (sau cel puțin de atenuare) a efectelor unor noi crize financiare.

În acest articol, ne vom concentra asupra rolului posibil al statului în abordarea acestei chestiuni, în condițiile inevitabilei implicări a statului în gestionarea consecințelor socio-economice generate de crizele sistemului financiar-bancar.

Cel puțin începând cu criza din 2008-2009, s-a putut constata că eforturile autorităților de reglementare în domeniul financiar-bancar nu si-au atins scopul – crizele par să continue să apară, în forme din ce în ce mai grave.

Într-o serie de articole pe care le-am publicat în 2019 (partea I, partea a II-a, partea a III-a) am discutat despre o lucrare a D-lui Daniel Dăianu disponibilă chiar pe site-ul BNR, în care expune foarte clar pericolul ”suprafinancializării” sistemelor economice, respectiv ”predilecția pentru tranzacțiile cu instrumente financiare, în dauna investițiilor în așa-numita ‘economie reală’, cea producătoare de bunuri și servicii care să răspundă direct necesităților umane.” Una dintre concluziile lucrării D-lui Dăianu este că managementul riscului practic nu există – cu toate acestea, băncile continuă să acumuleze expuneri la risc, în speranța obținerii de profit, însă nici ele, nici autoritățile de reglementare, nici cele guvernamentale nu pot estima cu un minim de rigurozitate volumul acestora, momentul în care ar putea să se transforme în pierderi, dimensiunea potențialelor pierderi și posibilul impact negativ al lor asupra economiei și societății.

Jucătorii din industria serviciilor financiar-bancare sunt supuși unui cadru de reglementări stricte impuse de către autoritățile de reglementare naționale (Banca Națională a României în cazul țării noastre), sub influența organismelor similare supra-naționale (precum Banca Centrală Europeană, Bank of International Settlements de la Basel etc.). Aceste reglementări au fost concepute pentru a asigura transparența, integritatea și stabilitatea pieței financiare din perspectiva autorităților de reglementare… și cam atât.

Cu toate acestea, în ciuda eforturilor acestor autorități, crizele financiare continuă să demonstreze că există încă vulnerabilități neadresate în sistem.

Cine ar trebui să adreseze aceste vulnerabilități?

Dacă autoritățile de reglementare nu-și duc la îndeplinire misiunea de a preveni crizele financiare, dacă băncile comerciale nu își asumă o inițiativă în această privință, atunci statul, cel care inevitabil se va confrunta cu consecințele crizelor, ar trebui să își asume un rol activ în reformarea raportării în acest domeniu, astfel încât să protejeze economia și, nu în ultimul rând, cetățenii.

Responsabilitatea autorităților statului cu privire la consecințele socio-economice ale crizelor financiare

Cu toate că autoritățile de reglementare se concentrează pe supravegherea și controlul industriei financiar-bancare, consecințele socio-economice generate de crizele financiare cad în responsabilitatea statului. Crizele financiare au un impact devastator asupra economiilor și mai ales a cetățenilor, iar în cele din urmă, guvernul este cel care trebuie să suporte costurile și să înfrunte multitudinea de provocări ridicate de acestea.

În condițiile în care statul practic creează piață pentru instituțiile financiare prin măsuri precum obligativitatea tranzacționării prin conturi bancare – încasarea în cont a veniturilor salariale sau din pensii, limitarea nivelului plăților în numerar etc. – statul ar trebui să ia foarte serios în considerare implicarea directă în identificarea și adoptarea mijloacelor optime de a preveni sau măcar de a atenua efectele crizelor financiare.

Mai mult decât atât, o poate face într-un mod mai puțin autoritar și implicând toate părțile interesate, într-un mod în care beneficiile unei astfel de abordări să fie motivante și să atragă sprijinul acestora. Când vorbim de părți interesate ne referim la: autorități de reglementare, acționariatul instituțiilor financiare reglementate, terțe părți precum furnizorii de servicii de consultanță specializate, specialiști în domeniu și chiar publicul în general.

Abordarea actuală a autorităților de reglementare

Deși autoritățile de reglementare au rolul de a supraveghea și a reglementa industria financiar-bancară, adesea acestea adoptă o abordare coercitivă și chiar punitivă în intervenția lor, chiar dacă uneori neintenționată, care s-a dovedit deja ineficace. Printre modalitățile de control a industriei se numără o serie întreagă de reguli și limite a căror nerespectare atrage după sine sancțiuni monetare.

Implementarea de reguli și sisteme de evaluare a bonității clienților, de verificare a reputației acestora în piață și relația cu alți furnizori de servicii, de identificare și prevenire a fraudelor interne și externe, de prevenire a spălării banilor sau a tranzacțiilor neautorizate sunt doar o parte a măsurilor impuse instituțiilor financiare de către autoritățile de reglementare.

Care este impactul reglementărilor?

Pe de-o parte, măsurile curente îngreuiază semnificativ activitatea operațională a băncilor, încărcând-o cu o mulțime de activități repetitive ce solicită un nivel de meticulozitate și atenție ridicat, transferat, acolo unde este posibil, cu mai mult sau mai puțin succes, către tehnologie. Mai mult decât atât, atitudinea față de client pe care astfel de măsuri o încurajează, este de permanentă suspiciune – necesitând verificări permanente, solicitarea periodică de documente justificative și interogarea repetată a unei multitudini de surse de informații care să ateste că debitorii sunt în continuare de încredere și au potențialul de a-și achita obligațiile asumate.

Pe de altă parte, în vederea obținerii unei reprezentări cât mai fidele a realității obiective în dinamică, instituțiile financiare apelează la o sumedenie de tehnici și metode analitice, matematice și statistice, transpuse în modele de analiză, în încercarea de a prevedea evoluțiile viitoare. La rândul lor, aceste abordări adaugă la nivelul de complexitate al operațiunilor și prin aceasta la nivelul de risc acumulat.

În plus, pentru a putea să reprezinte într-un mod cât mai ușor de înțeles potențialul impact monetar al tuturor riscurilor relevante, instituțiile financiare folosesc o abordare bazată pe calcularea nivelului de capital expus fiecărui tip de risc, tratând astfel fiecare risc în parte, în mod disparat, chiar dacă produsele bancare sunt în mod individual afectate de mai multe tipuri de risc în același timp.

Oferă rezultatele așteptate?

În ciuda tuturor acestor reguli și măsuri, instituțiilor financiar-bancare le este în continuare imposibil să determine în mod relevant nivelul acumulărilor de risc generat de activitățile de zi cu zi, în așa fel încât să-și poată reprezenta (atât propriilor acționari cât și față de autoritățile de reglementare și stat) dimensiunea pierderilor potențiale din viitor, generate practic de performanța din trecut.

În cazuri recente precum prăbușirea răsunătoare a Silicon Valley Bank sau Signature Bank în Statele Unite, a devenit evident că, în ciuda nivelului de conformitate adecvat al acestora la reglementările în vigoare (conform raportărilor de la sfârșitul anului 2022), eșecul a fost inevitabil iar dimensiunea pierderilor generate a fost necunoscută până în momentul producerii acestora.

Tocmai pentru a contracara aceste pierderi excepționale, datorate nivelului de incertitudine ce nu poate fi adresat în mod satisfăcător prin metodele actuale, autoritățile de reglementare impun constituirea rezervelor obligatorii de capital care, dacă nu sunt alocate conform cerințelor, pot expune instituțiile financiar-bancare la sancțiuni usturătoare.

Sunt eficiente rezervele de capital?

În condițiile în care rezervele obligatorii de capital ar trebui să reprezinte tamponul menit să amortizeze impactul unor pierderi semnificative ce pot apărea în urma materializării unor riscuri insuficient dimensionate, se întâmplă măcar acest lucru? Ei bine, nu prea…

Simplific pentru a descrie cât mai sugestiv situația – imaginați-vă că rezerva de capital așteaptă nefolosită într-un colț momentul în care respectivele pierderi se vor materializa.

De cele mai multe ori (și istoria recentă a crizelor financiare o confirmă) aceste pierderi intervin neașteptat, atât ca moment, cât și ca dimensiune, generând o gaură neagră aproape imposibil de determinat cu certitudine, într-un interval de timp cât mai scurt – ca o consecință imediată, rezerva obligatorie de capital, constituită pentru o astfel de situație, va deveni la rândul ei pierdere, fiind aruncată în aceeași gaură neagră, în speranța că o va acoperi…

Dacă o acoperă, bine. Dacă nu, ce se întâmplă? Această situație generează o serie de întrebări importante. Sunt suficiente rezervele de capital obligatorii? Cât de precis sunt calculate? Este posibil să fie disproporționat de mari sau de mici față de pierderile efectiv înregistrate?

Pentru că, dacă aceste rezerve sunt mai mari decât pierderile, asta înseamnă capital neproductiv care nu își îndeplinește menirea de a susține economia, dacă sunt prea mici atunci se vor adăuga la pierderi.

Și într-un caz, și în celălalt, determinarea mai precisă a dimensiunii posibile a pierderilor, în baza dimensiunii expunerilor la risc asumate de către bănci, este cheia care, în contextul actual, nu este practic folosită.

Este nevoie de o nouă abordare

Identificarea unei modalități relevante și eficace de identifica, cuantifica, contabiliza și raporta nivelul expunerilor la risc, astfel încât să conducă la o imagine mai precisă cu privire la dimensiunea pierderilor potențiale în viitor, tocmai pentru a le putea preveni sau cel puțin atenua, ar trebui să fie o prioritate pentru toți cei implicați: autorități de reglementare, stat și, nu în ultimul rând, instituțiile financiar-bancare înseși.

De aceea, o abordare colaborativă și consultativă care să implice toate aceste părți este mult mai potrivită, pentru a preveni potențiala rezistență și eventuale efecte negative în relația dintre autorități și industria financiar-bancară.

Implicarea statului în reforma serviciilor financiar-bancare

Având în vedere aceste aspecte, autoritățile guvernamentale ar trebui să se implice în inițierea și promovarea în mod colaborativ a unei transformări a raportării specifice serviciilor financiar-bancare.

În abordarea propusă, statul – alături de autoritățile de reglementare, acționarii instituțiilor financiare și nu numai – vor avea beneficii directe rezultând din accesul la informație clară și relevantă privitoare la dimensiunea acumulărilor de expunere la risc (cu potențial de transformare în pierderi) a instituțiilor financiare. În baza acesteia, toate părțile interesate vor avea la îndemână pârghii eficace prin care să evite sau cel puțin să reducă impactul crizelor financiare pe viitor, mai ales asupra economiei și societății.

Guvernele au resursele și autoritatea necesare pentru a coordona un dialog constructiv între toate părțile implicate și pentru a promova o abordare echilibrată și responsabilă în această direcție.

Prin intermediul unor politici și reglementări adecvate, guvernele poate încuraja industria financiară să adopte practici responsabile și să prevină acumularea necontrolată de riscuri, prin aceasta promovând transparența, predictibilitatea și responsabilitatea în cadrul sectorului financiar.

Într-adevăr, reformarea raportării în domeniul serviciilor financiar-bancare poate fi o provocare complexă, de aceea responsabilitatea pentru inițierea și implementarea acesteia ar trebui să fie asumată de către stat.

Prin intermediul unei abordări colaborative și consultative care să implice autoritățile de reglementare a pieței, jucătorii din piață, furnizorii de servicii de consultanță și alte părți interesate, statul poate juca un rol cheie în promovarea unei realități economice mai sigure și mai stabile pentru societate.

Notă: Paul Costea este implicat în cercetarea utilității și aplicabilității unei noi metode de cuantificare a expunerii la risc (risk accounting) în domeniul serviciilor financiare. Candidează la alegerile europarlamentare din partea Alianței pentru Unirea Românilor. 

Mai sus regasiți o reprezentare vizuală a conținutului articolului, o clasificare automată și un sumar al acestuia! Preluarea informațiilor urmăreste promovarea și facilitarea accesului la informație, cu respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, conform cu termenii și condițiile sursei (financialintelligence.ro).

Accesați aici articolul integral !

Fluxuri de știri

Articole recomandate

- Advertisement -dezvoltare afacere

Ultimele articole

Alege-ți fluxurile de informații!

Gratis!

 + Promovează-ți compania și oferta sa!