4.4 C
București
marți, decembrie 7, 2021

Banking & Servicii financiare – Adrian Vasilescu, BNR: Capital plus muncă egal prosperitate. Asta-i formula, dar contează şi dozajul! (I) – Sinteza

3 min read (textul complet), articol clasificat de Robotul Minerva ca: Profilare

Creați-vă propriul

dashboard de știri

informația - cheie, 24/7

100+

FLUXURI

Free

Publicat de

Articole din aceeași sursa

- Advertisement -spot_img

Sumarizare automata

... Plus irosirea unui efort uriaş de suprainvestire din anii 1970, când au fost ridicate din împrumuturi externe întreprinderi cu tehnologii moderne, pentru ca în anii 1981 - 1989, prin decizia lui Ceauşescu de a plăti în avans şi integral datoria externă, ţara a fost lipsită de 18 miliarde de dolari (la valoarea de atunci) şi, în consecinţă, au fost blocate importurile de tehnologie şi de bunuri de capital... Dimpotrivă, aşa cum autorul probează încă din primele pagini, pe măsură ce economia de piaţă s-a dezvoltat şi, mai cu seamă, a devenit funcţională, pierderile provocate de căderea economică din anii 1980 au fost recuperate integral şi, mai departe, creşterea economică a cunoscut un avânt important... Cărora li se adaugă, până în 1999, o serie de disfuncţii în procesul acumulării de capital, subliniere accentuată făcută de autor, între care cantitatea şi structura capitalului, repartizarea inegală pe firme, toate deficitare şi toate conducând la o însuficientă capacitate a capitalului din economie de a aduce plusul necesar de valoare adăugată... Pentru că, la nivelul PIB-ului din 1989, economia românească de după decembrie 1989 a avut nevoie de un efort de 15 ani - din 1990 şi până în 2004, trecând prin două recesiuni de câte trei ani fiecare..

Profesorul Florin Georgescu a revenit în librării, în această toamnă, cu un nou tratat dedicat capitalului – valoare esenţială a activităţii economice. Precedentul tratat, cuprinzând trei volume, apărut în 2018 la Editura Academiei Române, ca şi actualul, înfăţişa o vastă analiză critică a dezvoltării capitalului în România postcomunistă, subliniindu-i rolul ca stâlp al democraţiei şi al economiei de piaţă. Sub noul titlu – „Capitalism şi capitalişti fără capital în România” -, cele două volume  cuprind o analiză extinsă a disfuncţiilor din cauza cărora capitalul din economia României nu este ceea ce ar trebui să fie: fermentul valorii adăugate şi al bunăstării.

Dacă în România, din 1990 şi până în prezent, capitalul nu ne-a adus încă nivelul de bunăstare pe care această ţară îl merită, motivul  nu este economia de piaţă. Dimpotrivă, aşa cum autorul probează încă din primele pagini, pe măsură ce economia de piaţă s-a dezvoltat şi, mai cu seamă, a devenit funcţională, pierderile provocate de căderea economică din anii 1980 au fost recuperate integral şi, mai departe, creşterea economică a cunoscut un avânt important. Cifrele fiind, în acest sens, dovezi incontestabile. De la un PIB de 42,4 miliarde de euro în 1989, exprimând o creştere sub potenţialul României, PIB-ul din 2019 (anul de dinaintea actualei crize) urcase la 223, 3 miliarde de euro. De 5,3 ori mai mare decât în 1989.

Ce era de recuperat? Înainte de toate, pierderile înregistrate într-o economie închisă, cu importuri/exporturi decontate în majoritate în monede neconvertibile, specifice schimburilor comerciale din CAER. Plus irosirea unui efort uriaş de suprainvestire din anii 1970, când au fost ridicate din împrumuturi externe întreprinderi cu tehnologii moderne, pentru ca în anii 1981 – 1989, prin decizia lui Ceauşescu de a plăti în avans şi integral datoria externă, ţara a fost lipsită de 18 miliarde de dolari (la valoarea de atunci) şi, în consecinţă, au fost blocate importurile de tehnologie şi de bunuri de capital. Fapt ce ne-a adus un  şoc inflaţionist extrem de puternic la începutul anilor 1980 şi cădere economică din 1987 până în 1989.

Fără îndoială, cei trei ani de cădere economică de la sfârşitul anilor 1980, care au accentuat procesul de dezinvestire, se înscriu între cauzele celor trei ani de cădere economică de la începutul anilor 1990. Cărora li se adaugă, până în 1999, o serie de disfuncţii în procesul acumulării de capital, subliniere accentuată făcută de autor, între care cantitatea şi structura capitalului, repartizarea inegală pe firme, toate deficitare şi toate conducând la o însuficientă capacitate a capitalului din economie  de a aduce plusul necesar de valoare adăugată. Acesta fiind principalul motiv al încetinelii cu care au fost produse recuperările amintite. Pentru că, la nivelul PIB-ului din 1989, economia  românească de după decembrie 1989 a avut nevoie de un efort de 15 ani – din 1990 şi până în 2004, trecând prin două recesiuni de câte trei ani fiecare. Iar pentru a ajunge la salariul mediu real din 1989, sub impactul unei inflaţii galopante cu un vârf de 300 la sută şi altul de 150 la sută, a avut nevoie de 17 ani, din 1990 şi până în primul semestru al anului 2007. De la aceste borne abia – anul 2004 pentru creşterea economică şi anul 2007 pentru salariul real, care este ajustat cu inflaţia – am început să măsurăm îmbunătăţirea nivelului de trai adus de economia de piaţă.

Desigur, la aceste borne s-a ajuns în condiţiile în care, începând din 1990, cum subliniază autorul, prin remedierea unora dintre deficienţele din trecut prin liberalizarea pieţelor. Dar şi sub impactul unor noi deficienţe, între care subcapitalizarea firmelor, indisciplina de plăţi,  evaziunea fiscală şi disfuncţiile majore în distribuţia valorii adăugate – cauze puternice ale acestor întârzieri. Şi cum, de aici înainte, regăsim capitalul cu rol determinant şi în progresele făcute, dar şi în rămânerile în urmă, analiza profesorului Florin Georgescu se dovedeşte a fi de o importanţă cardinală într-o ţară în care, în prea multe situaţii, este ignorată legătura firească între munca performantă şi bogăţie.

În România, unde partea cea mai mare din veniturile populaţiei se duce pe mâncare, nu există o idee clară despre ce înseamnă o ţară bogată. Pentru că în niciun caz conceptul de bogăţie nu se poate reduce la bunurile aflate în rafturile magazinelor alimentare şi la preţurile lor. Fără îndoială, în societatea noastră nu avem încă o imagine corectă a bogăţiei. Încă dăinuie confuzii. Încă spunem “nivel de trai”, sintagmă împământenită la noi, fără să luăm în seamă faptul că bogăţia este un concept complex, încorporând hrana, condiţiile de locuit, de muncă, lucrul bine făcut, economisirea, circulaţia banilor şi a valorilor imobiliare, climatul social, educaţia, sănătatea, timpul liber, accesul la informaţii şi, nu în ultimul rând, democraţia.

Desigur, bogăţia este o condiţie individuală. Dar se măsoară pe scară socială. Putem accepta că o ţară este bogată numai dacă partea cea mai mare a populaţiei trăieşte bine. Dacă populaţia ar trăi cu “medii”, lucrurile ar fi simple. Dar populaţia are nevoie de locuri de muncă, de spitale, de şcoli şi de multe altele. De bunuri care nu ajung pentru toţi. Şi dacă nu ajung pentru toţi, cum să fie împărţite? Răspunsul aşteptat nu va veni decât de la o nouă tablă de valori, care să pună într-o altă ecuaţie – dominată de cerinţele eficienţei! – proprietatea, munca, producţia, venitul şi consumul. Într-un cadru de mobilitate a oamenilor, a instituţiilor, a eforturilor de producere şi comercializare a bunurilor şi serviciilor pe care numai piaţa îl poate asigura.

 

Mai sus regasiți o reprezentare vizuală a conținutului articolului, o clasificare automată și un sumar al acestuia! Preluarea informațiilor urmăreste promovarea și facilitarea accesului la informație, cu respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, conform cu termenii și condițiile sursei (www.zf.ro).

Accesați aici articolul integral !

Fluxuri de știri

Articole recomandate

- Advertisement -spot_img

Ultimele articole

Alege-ți fluxurile de informații!

Gratis!

 + Urmareste-ți competitia in social media!