Robotul Minerva ca: 
Când Ursula Von der Leyen i-a cerut lui Mario Draghi un raport despre ce trebuie să facă Uniunea Europeană pentru a-şi spori şansele în competiţia cu Statele Unite ale Americii şi cu China, nu au fost puţini analiştii care şi-au manifestat pesimismul faţă de această desemnare.
Raportul – odată finalizat şi publicat – nu numai că a risipit scepticismul iniţial, dar a generat un interes puternic. Astăzi, în Europa mai cu seamă, numele lui Draghi a devenit de largă circulaţie. Ca şi CV-ul lui. Media exploatează detaliile. La numai 38 de ani fusese numit Director Executiv în Banca Mondială. Iar la 44 de ani devenise Directorul General al Trezoreriei Italiei. La 55 de ani era vicepreşedinte pentru Europa al Goldman Sachs, bancă de investiţii fondată în America, celebră pe întreaga planetă. La 59 de ani a fost ales guvernator al Băncii Italiei iar între 64 şi 72 de ani a făcut epocă în demnitatea de preşedinte al Băncii Centrale Europene.
La 75 de ani şi-a încheiat mandatul de prim-ministru al Italiei…dar activitatea lui publică nu s-a sfârşit aici. La 77 de ani a pus pe masa Comisiei Europene raportul prin care dă un răspuns vast, profund şi bine documentat marilor întrebări despre competitivitatea Uniunii Europene într-o lume în care echilibrele de putere, atât cele geo-economice cât şi cele geo-politice, nu se mai stabilesc doar între state sau continente, ci şi între civilizaţii. Iar paradigmele economice şi politice tind să devină multilaterale şi multicivilizaţionale. În concepţia lui Draghi – a cărui capacitate de analiză s-a fortificat de-a lungul multor ani de experienţă – pentru înţelegerea şi modelarea evenimentelor cu care se confruntă azi atât Uniunea Europeană, cât şi fiecare dintre cele 27 de state-membre în parte, e nevoie să fie formulate multe ipoteze de lucru şi să fie folosite multe lămpi care să lumineze drumurile de urmat.
Draghi nu a fost însă ales să întocmească acest raport numai pentru că a văzut multe. Sau pentru că, în demnităţile ce i-au fost încredinţate, şi-a probat abilitatea de a răspunde cu soluţii ingenioase multor probleme complicate şi greu de gestionat. A mai fost ceva! A mai fost rolul lui Mario Draghi, din scaunul de preşedinte al Băncii Centrale Europene, în salvarea monedei euro în anii ce au urmat crizei globale din 2008 – 2011.
Fed şi BCE au deschis atunci o nouă eră: a dobânzilor spre zero sau chiar sub zero şi a banilor ieftini. În acele împrejurări grele, trecerea de la „bani scumpi” la „bani ieftini” – aceasta fiind imaginea reprezentativă a acelui timp, cum a rămas în memoria globală – era socotită soluţia salvatoare. BCE, cu deosebire, nu avea nicio intenţie să-şi priveze economiile din zona euro de banii ieftini de care aveau nevoie ca de aer, atât timp cât inflaţia încă nu pândea din umbră. Şi nici nu exista o deschidere către banii scumpi, pentru că persista teama de a nu se ajunge la sacrificarea creşterii economice. În plus, după ieşirea din criza ce izbucnise în toamna 2008, zona euro intrase într-o încurcătură la fel de complicată. Ziarele scriau despre furtuna financiară ce se abătuse deasupra Europei. Datoriile suverane uriaşe ale statelor din sud, între care Italia, Spania, Portugalia, Grecia, cărora li se alipise Irlanda, ameninţau existenţa monedei unice şi, mai mult, puneau în pericol coeziunea Uniunii Monetare. Draghi a ieşit cu un plan de salvare ce nu este nici azi uitat.
Îmi amintesc cât de multă „monedă” a bătut atunci presa, numindu-l pe preşedintele BCE „Super Mario”. Pentru că, asemenea lui Ben Bernanke – omologul său de la Fed – folosise cu succes arma psihologică. Ziarele italiene scriau că, iată, guvernele chiar şi fără bani şi băncile centrale cu dobânzi coborâte până la zero pot să stimuleze economia. Şi că preşedintele BCE o făcuse deja exemplar, în stilul său sofisticat, luându-şi angajamente pentru viitor. Practic, ca şi preşedintele Fed, a promis să menţină ratele de împrumut la zero cel puţin până în 2014. Iar când a spus că „va face tot ce este posibil ca să apere moneda euro” a oferit mai mult decât bani. A oferit încredere! Iar presa din ţările zonei euro l-a apărat. Clamând că Draghi a folosit „magia cuvintelor” pentru a face să scadă preţurile, să grăbească revenirea economică şi să sprijine gospodăriile populaţiei cu venituri mici.
Dobânzile aduse la zero au împins însă preţurile…în deflaţie! Analiştii economici care susţineau măsurile lui Draghi au recunoscut că deflaţia este mai periculoasă decât o inflaţie galopantă. În general! În particular însă – în împrejurările concrete din zona euro de după 2011 – „deflaţia acţiona ca un medicament”. Draghi însuşi a explicat că „inflaţia este binevenită pentru ţările de la periferia zonei euro, pentru că ajută economiile lor să iasă din criză”. Subliniind că nu e o „deflaţie clasică”, ci mai degrabă un proces ce seamănă cu o dezinflaţie, care a împins în sus consumul, turismul şi competitivitatea.
Acum, după mai bine de un deceniu de la salvarea monedei unice europene, Mario Draghi pregăteşte scena pentru o nouă provocare. Nu mai are în spate puterea Băncii Centrale Europene. Dar i-au rămas „magia cuvintelor” şi forţa analizei. Ideile, dezvoltate în solidul lui raport, vor deveni …o nouă armă psihologică?
Mai sus regasiți o reprezentare vizuală a conținutului articolului, o clasificare automată și un sumar al acestuia! Preluarea informațiilor urmăreste promovarea și facilitarea accesului la informație, cu respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, conform cu termenii și condițiile sursei (www.zf.ro).
