Robotul Minerva ca: 
Banca Naţională a României a strâns întruna aur. A contractat întreaga producţie a minelor românesti şi a achiziţionat, plătind cu bani grei, aur din străinătate. După 1990, a cumpărat aur de la minele din Baia Mare şi de la populaţie, plătindu-l cu sume importante provenite din operaţiuni de politică monetară. Pentru a întări leul şi a întări credibilitatea ţării.
Raportul pe anul trecut, înaintat recent Parlamentului, altor autorităţi ale statului si publicat pe site, notifică – repet – o rezervă de 103,6 tone aur monetar în contul ţării de la BNR. Avuţie de importanţă cardinală, care face casă bună – în conturile ce reprezintă rezervele internaţionale – cu rezerva de valute. Împreună, aurul şi valutele, însumau la sfârşitul anului trecut 66 de miliarde de euro. Cu două zile în urmă, Banca Naţională a publicat cifrele din luna trecută. Deci, la jumătatea anului 2024, aurului şi valutelor administrate de BNR li s-a adăugat o încărcătură de aproape 6 miliarde. Total la zi: 71,6 miliarde de euro.
Dar mai este de larg interes, în vremea noastră, rolul metalului galben în politica monetară? Azi nu se mai fac nicăieri plăţi cu monede din aur! Iar circulaţia banilor nu mai este acoperită cu aur! Tocmai din aceste motive, în rezervele internaţionale ale băncilor centrale, dominantă este ponderea valutelor şi nu a aurului! Aurul însă conferă o mare consistenţă acestor rezerve!
Aurul strâns de banca noastră centrală are istorie. O istorie tulburătoare, mai cu seamă că, în condiţiile aspre ale Primului Război Mondial, o mare cantitate de aur, de 91,5 tone, a fost depozitată spre păstrare în Rusia, ţară lângă care România lupta alături, în rândurile Antantei. Subiect al unui îndelungat dialog româno-rus. Astăzi, această creanţă, probată cu un substanţial dosar întocmit după toate regulile dreptului internaţional, se află în atenţia Parlamentului European, care s-a angajat să acorde României sprijin logistic în dialogul cu partea rusă.
Faptul că rezerva de aur strânsă între 1880 şi 1917 nu a revenit în ţară a însemnat, pentru Banca Naţională – mai cu seamă în vremurile aspre de după Primul Război Mondial – o imensă pierdere. O pierdere materială, care a obligat-o să plece de la zero în refacerea rezervei. Dar şi una morală! Dovadă decizia de a nu elimina un timp din bilanţul contabil cele 91,5 tone de aur. Abia în 1929, conducerea BNR a decis actualizarea bilanţului, deci fără contabilizarea celor 91,5 tone. A rămas însă „DOSARUL“, document cu valoare contabilă şi cu valoare juridică, diplomatică şi istorică; o creanţă de aur în care sunt înscrise şi totodată probate drepturile BNR. Este dosarul despre care s-a vorbit frecvent în spaţiul public.
În acei ani de după Primul Război Mondial – chiar dacă etalonul-aur nu mai avea valoarea de altădată şi, în plus, continua să piardă valoare – băncile centrale nu s-au oprit din efortul de a acumula preţiosul metal. Au continuat să cumpere aur în cantităţi mai mari sau mai mici, după puterile fiecăreia, pentru a-şi spori pe pieţele internaţionale capitalul de încredere al propriilor ţări. BNR nu a făcut excepţie. Mai ales că, şi după 1917, în conjuncturi politice dificile, rezerva de aur suportase diminuări semnificative.
Astăzi, cu 103,6 tone, ocupăm locul 35 în lume. Raportat la nevoi – şi la cerinţele actuale privind ponderea metalului galben în totalul rezervelor internaţionale – avem exact cât ne trebuie pentru ca aurul să constituie un important activ de încredere.
Revin la cronologie. În anii interbelici achiziţiile de aur ale BNR au fost substanţiale. Dar şi mai substanţiale au fost cele din Al Doilea Război Mondial, când BNR a fost principalul susţinător al încasărilor în aur pentru exporturile de petrol si de cereale către Germania. Demersurile diplomaţilor germani, de la Bucureşti, pentru a convinge România să renunţe la pretenţia de a i se plăti cu aur exporturile către Germania, au fost puternice. Dar au eşuat! Clodius, reprezentantul economic al Germaniei în România, i-a scris lui Hitler că „în tratativele cu partea română nu putem trece de Banca Naţională“. Rezerva de aur a urcat atunci până la 240 de tone. Cea mai mare din istoria BNR.
Şi din nou au venit timpuri grele! Se împlinesc, în această vară, 80 de ani de atunci!
Din nou rezerva de aur era ameninţată. Filmări, fotografii, documente scrise, păstrate în Arhiva BNR, recompun şirul de fapte istorice de acum 80 de ani! Pentru că, în vara lui 1944, devenise evident că statele „Axei“ vor pierde războiul. Frontul de la Stalingrad fusese rupt încă din 1943. Schimbările intervenite în plan geopolitic erau esenţiale. Pentru Banca Naţională, care acumulase în Al Doilea Război Mondial cel mai voluminos stoc de aur existent vreodată în România, urgenţa întâi era să-şi adăpostească într-un loc sigur Tezaurul.
De la guvern primise asigurări că i se va acorda „orice concurs ar cere“. I-a revenit BNR dreptul de a decide între trei propuneri: 1) transportul Tezaurului într-o ţară europeană prietenă; 2) transportul într-o ţară neutră; 3) adăpostirea pe teritoriul românesc. Lecţia amară a istoriei (pierderea Tezaurului în Primul Război Mondial) a cântărit greu în favoarea unei soluţii interne.
Consiliul de Administraţie al BNR a aprobat, în vara anului 1944, mutarea Tezaurului la Tismana, la adăpostul unui versant muntos. Operaţiunea, complexă si riscantă – ce a beneficiat de participarea Guvernului României, a Marelui Stat Major al Armatei, a Bisericii Ortodoxe Române, a Ministerului de Finanţe, a Serviciilor de Informaţii si a Căilor Ferate Române – a decurs în deplină siguranţă si în cel mai strict secret. Tezaurul BNR a fost ascuns la Tismana timp de trei ani, din vara lui 1944 până în ianuarie 1947. Cheltuielile, din fondurile BNR, au atins cote extrem de mari.
Tot în vara lui 1944, când stocul efectiv de aur a fost ascuns în munţi, la Tismana, „Dosarul Moscova“ era o piesă valoroasă ce impunea să fie de asemenea bine păzită. Ar fi imposibil, cred, ca istoria acestui dosar să fie reconstituită detaliu cu detaliu. Dar, ceea ce se ştie bine – datorită cercetărilor făcute de istoricii din cadrul Arhivei BNR – este faptul că în perioada interbelică DOSARUL a fost păstrat în casa de fier din biroul guvernatorilor. Şi tot acolo s-a aflat şi în timpul războiului. Acum 80 de ani însă, când stocul de aur a fost mutat la Tismana, DOSARUL a fost ascuns în Arhivă, între documente de rutină. Ca să nu bată la ochi. În 1947, după ce stocul de aur a revenit în centrala BNR, DOSARUL şi-a recăpătat locul în casa de fier din biroul guvernatorilor.
Dacă, până astăzi, nu toate momentele din drumul prin vremuri al acestui DOSAR au reuşit să fie descifrate, un adevăr este verificat o sută la sută: acela că toţi guvernatorii Băncii Naţionale, fără excepţie, si-au respectat legământul si l-au păzit! Cei din anii interbelici şi din timpul războiului! Cei care – în vremea „obsedantului deceniu“ nu muriseră încă – au fost închişi şi mulţi au murit în închisori! Dar şi cei care au condus Banca Naţională în anii comunismului!
După momentul Tismana, au urmat alţi 45 de ani grei, cu datorii de război, cu constrângeri – multe încă insuficient documentate – în vârtejul cărora Tezaurul a fost drastic diminuat. Realitate ce a impus Băncii Naţionale noi complexe strategii pentru refacerea rezervei de aur. Încă din primii ani de după decembrie ’89 BNR a făcut importante achiziţii de aur. Cum am arătat deja, a cumpărat de la minele aurifere Baia Mare si de la populaţie. S-a oprit când stocul a atins volumul optim.
De-a lungul istoriei, au fost prea mari plăţile pentru refacerile rezervei de aur. De prea multe ori – din fondurile obţinute de BNR prin strategii de politică monetară – sume importante au fost folosite pentru acumulări de aur. Pentru acumulări impuse de cerinţe strategice, dar şi de împrejurări de forţă majoră, cum au fost cele de după 1917 sau cele de după decembrie 1989, când BNR nu a avut alternativă şi a susţinut cheltuieli mari pentru refacerea rezervei de aur. Şi sunt prea aspre lecţiile istoriei ca să mai lase loc, în dialogul contemporan de idei, unor pledoarii de natură să împingă folosirea rezervei de aur în speculaţii financiare! Şi, la urma-urmei, în ce scop? Adepţii acestei teze susţin că ar putea fi obţinută valută pentru acoperirea unei părţi din deficitul bugetar. Imposibil! Dacă Legea interzice expres ca Banca Naţională să fie finanţată de la bugetul naţional, în egală măsură – tot Legea îi interzice Băncii Naţionale să finanţeze direct bugetul. Niciun leu de la Banca Naţională – cu excepţia impozitului de 80 la sută pe profit, a impozitelor aplicate salariilor, a taxelor TVA pe tot ce cumpără BNR – nu poate să ajungă la bugetul naţional.
Mai sus regasiți o reprezentare vizuală a conținutului articolului, o clasificare automată și un sumar al acestuia! Preluarea informațiilor urmăreste promovarea și facilitarea accesului la informație, cu respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, conform cu termenii și condițiile sursei (www.zf.ro).
